Dragostea in societatea bolnava

Evoluţia pe plan tehnologic a determinat o izolare a omului de societate. Oamenii sunt tot mai complexaţi: închişi în sine, nu mai ştiu cum să-şi exprime sentimentele faţă de ceilalţi, confundă realitatea cu imaginarul astfel încât ajung să se ascundă în spatele profilelor de pe reţelele de socializare, să evite contactul cu lumea reală, sperând că până la urmă li se va împlini visul, acumulând însă doar frustrări.

Dovezile privind efectul negativ al mass-mediei asupra minţii umane ar fi cu totul alt capitol de discuţie. Important ar fi de ştiut că mediul virtual poate fi doar un pas în calea cunoaşterii altor persoane şi că „nu tot

ce zboară se mănâncă” (sunteţi bombardaţi de informaţii, din care multe pot fi greşite, false sau dăunătoare – aviz în special celor care cred că progeniturile lor sunt capabile să distingă ce informaţii le sunt necesare şi care le sunt dăunătoare ).

Dacă în trecut se vorbea de complexul lui Oedip şi complexul Electra (rivalitatea cu părintele de acelaşi sex în privinţa atracţiei faţă de părintele de sex opus) în formarea unui prim model în plan sentimental, acum rolul cel mai important îl joacă modelele întâlnite în mass-media. Astfel s-a format cu timpul un portret al băiatului agresiv, stăpân pe tot şi ironic faţă de ceilalţi în cel mai dur fel cu putinţă şi al fetei seducătoare, dispusă de orice sacrificii pentru a fi admirată (fără să-şi dea seama, poate, devenind obiect). Adio înţelegere a personalităţii celuilalt, adio sinceritate, adio romantism, adio tovărăşii, adio privire în perspectivă! Totul a devenit o „cursă a sexualităţii”.

Încă de la pubertate (la fete de la 10-11 ani, la băieţi de la 11-12 ani) începe „atacul”. La aceste vârste e adevărat, se petrec nişte schimbări fizice şi psihice, parcă se deschide o nouă carte, ar fi de neevitat o admiraţie faţă de o persoană de sex opus, dar imaginaţia începe să meargă mai departe decât ar trebui, stimulată de ideile din mass-media.

De la 15-16 ani, adolescentul devine tot mai nerăbdător, curios şi visător. Însă nu este atât de puternic ataşat de alte persoane pe cât crede, făcând confuzie între a place pe cineva (a avea o simpatie faţă de o persoană) şi a fi îndrăgostit. De fiecare dată va avea impresia că în sfârşit a întâlnit pe cine trebuia, dar ori apare o altă „piatră sclipitoare” ce-i va orbi vederea, ori toată vraja se stinge pur şi simplu.

Nu este cu nimic greşit trăirea sentimentelor în adolescenţă, sunt chiar nişte paşi ce trebuie făcuţi pentru a învăţa, însă totul are o limită. Aventurile amoroase timpurii (impulsuri negative ale pornografiei) lasă urme neplăcute atât fizic cât şi psihic (nu insist, doar    amintiţi-vă că nu e întâmplător majoratul: 18 ani la noi, în alte ţări chiar la 20 de ani! ). Mai importantă ar fi în acea perioadă, pe lângă studii, lărgirea cercului de prieteni (băieţi şi fete, indiferent de vârste) pentru a cunoaşte oameni, pentru a învăţa din experienţa altora şi pentru a comunica.

Dar dorinţa apăsătoare şi reproşurile frustrante din exterior „vai, nu ai partener/ă, ruşine!” (că aşa e la modă) determină persoana să lase pe planul al II-lea prietenii (tovarăşii) pentru ceva „oficial”, când el/ea nici nu se cunoaşte pe sine suficient. Să mai ţină cont de schimbările bruşte care vor urma în viaţă, de condiţiile necesare? Nu, înainte ca berbecii!

După fiecare experienţă, profilul persoanei ideale este corectat cu cel puţin o calitate; pretenţiile cresc, devenind tot mai dificil de găsit pe cineva care să îndeplinească toate condiţiile. Va creşte şi intensitatea cu care va fi trăită fiecare relaţie, încât uneori e greu de conceput că va mai fi altcineva mai bun.

Cu toate că sunt nişte condiţii de îndeplinit, în secolul vitezei şi al pornografiei nu e la modă cunoaşterea caracterului, ci se trece direct la relaţie, plus status pe facebook să ştie tot poporul  şi sărbătorire din 2 în 2 luni! Nu mai contează ce planuri are fiecare, sunt împreună, că s-o potrivi sau nu, rămâne de văzut pe parcurs!  De-a dreptul ridicol e când aceste cupluri improvizate îşi spun unul altuia „prieten”, ori atunci când pui o limită de hotar că eşti în relaţie cu cineva, mă tem că acel cineva nu mai e doar un prieten, ci iubit (ori prieten nu ţi-a fost niciodată, îţi aduci aminte cum de la primele întâlniri aţi hotărât să fiţi împreună?). Grea şi limba română, cu atâtea înţelesuri pentru „prieten”!

Sunt cazuri fericite când aceste relaţii merg mai departe, dar de obicei, ceea ce se bazează pe atracţie fizică, pasiune, se va dărâma destul de repede: pot apare neînţelegeri (comunicare slabă), comportamente neadecvate, pretenţii neluate în seama şi neîndeplinite, lipsa de interes sau maturitate, lipsa sincerităţii... pur şi simplu lovirea de realitate, că nu se va putea clădi ceva stabil şi frumos cu acea persoană. Alţii găsesc o scuză mai interesantă: plictisul. Cum poţi să fii plictisit de o persoană de care ziceai ca eşti îndrăgostit? Uite-aşa, a fost doar pasiune!

Uneori se sfârşeşte totul de la bun început, pe motiv ca persoana ar fi deja implicată într-o relaţie sau că s-ar fi dorit doar amiciţie, dar a flirtat sau chiar avut tente amoroase cu celălalt ca să se simtă bine, în timp ce păţitul rămâne sub acuzaţia că şi-ar fi imaginat prea multe din cauza filmelor (oare aceste scuze sunt o cale de a cere mai mult romantism, de a dramatiza situaţia?). Cât de despre  cuvântul „amic”: vine de la francezul „amie”, care înseamnă  „prieten”, „tovarăş”. Nu că ar trebui cunoscută limba franceza atât de bine pentru a înţelege ca „amic” şi „prieten” sunt totuna.

Timpul trece şi singura constantă rămân prietenii cei mai buni, cei cu care s-au împărţit momentele de bucurie şi cele de dezamăgire, de la care s-au primit sfaturi etc. Cu puţin noroc chiar acolo, în cercul de prieteni, s-ar putea găsi „piatra preţioasă” căutată, doar că privitorul era orbit de strălucirea altor „pietre preţioase false” din jur şi nu a observat-o.

S-ar putea să fie nevoie să se accepte lipsa unor calităţi care la început erau de neconceput la persoana ideală; poate din această cauza până acum a fost evitată în mod instinctual pentru „mai mult”. Dar în acele momente se înţelege că cel mai important într-un cuplu este completarea reciprocă, acordarea reciprocă şi permanentă a acelui echilibru emoţional. Importantă este stabilitatea, siguranţa de a avea mereu alături pe cineva drag care să-ţi accepte mofturile, nu sclipirea acea de moment. Romantismul şi orice alte nevoi necesare relaţiei pot fi satisfăcute dacă există comunicare, răbdare, respect, înţelegere, sinceritate şi spirit de sacrificiu la nevoie pentru binele celuilalt. Momentele grele pot fi trecute uşor cu înţelepciune şi umor.

Aşa că nu vă mai ascundeţi în spatele profilelor, ieşiţi din „scorburi” şi cunoaşteţi oamenii în viaţa reală! Nu mai arătaţi ceea ce credeţi că vor alţii să vadă, arătaţi ceea ce sunteţi, vorbiţi sincer şi gândiţi realist!